Raport ONU: Viitorul agriculturii depinde de gestionarea apei

Un nou raport al United Nations University Institute for Water, Environment and Health (UNU-INWEH) constată că lumea a intrat deja în ceea ce specialiștii numesc „era falimentului global al apei”. Conform raportului, termenii obișnuiți precum stresul hidric sau criza apei nu mai descriu în mod adecvat realitatea, deoarece multe dintre sistemele globale de apă au trecut dincolo de punctul în care pot fi restaurate la starea anterioară.

Raportul definește falimentul apei ca o stare persistentă în care extracția apei subterane și de suprafață depășește reîncărcarea naturală, capacitatea sistemelor hidrologice de a susține cererea a fost compromisă și pierderile sunt ireversibile sau extrem de costisitoare de remediat.

UNU arată că schimbările sunt deja palpabile: peste 50% dintre lacurile mari din lume au pierdut apă de la începutul anilor 1990, afectând aproximativ un sfert din populația globală; 70% dintre marii acviferi arată tendințe de declin de durată; peste 410 milioane hectare de mlaștini au dispărut în ultimele cinci decenii, diminuând servicii critice de filtrare a apei și control al inundațiilor; aproape 4 miliarde de oameni se confruntă cu lipsă severă de apă cel puțin o lună pe an; 170 milioane hectare de teren agricol sunt sub stres ridicat de apă, adică zone mari de producție agricolă sunt vulnerabile.

Raportul subliniază că agricultura consumă aproximativ 70% din apa dulce la nivel mondial, ceea ce o plasează în centrul acestui fenomen. Atunci când apa devine mai rară și mai costisitoare, acest lucru afectează direct producția de alimente, securitatea alimentară și economia fermierilor. UNU recomandă un reset complet al agendei globale a apei, trecând de la managementul crizelor temporare la un management pe termen lung al „falimentului apei”, inclusiv:

• recunoașterea oficială a acestei stări la nivel internațional,
• prioritizarea protejării capitalului natural legat de apă (acviferi, lacuri, ecosisteme umede),
• reforme ale sistemelor agricole și industriale pentru a reduce consumul de apă,
• politici care să asigure tranziții echitabile pentru comunitățile afectate.

Pentru România, intrarea în „era falimentului global al apei” are implicații semnificative pe termen scurt și mediu.

În primul rând, resursele de apă pentru irigații vor deveni un factor strategic. România are zone agricole dependente de apă pentru irigare (de exemplu, sudul și sud-estul țării). Pe măsură ce stresul hidric crește la nivel global și regional, presiunea asupra resurselor disponibile pentru agricultură va crește, afectând planificarea recoltelor și costurile de producție.

În al doilea rând, gestionarea apei devine prioritară în agricultură. Sectorul agricol, responsabil de o mare parte din consumul de apă, va trebui să adopte tehnici mai eficiente de irigare (de exemplu, pivot, microirigații) și planificare bazată pe date hidrologice, pentru a evita supra-extragerea resurselor locale.

În al treilea rând, risc sporit de variații de producție și volatilitate a prețurilor. În anii viitori, variațiile stagionale de apă pot duce la scăderi ale randamentelor în perioadele de secetă și la creșteri ale costurilor cu irigațiile, ceea ce se poate traduce în volatilitate mai mare a prețurilor agricole.

Toate aceasta aduc în prim-plan nevoia de politici publice adaptate. România va avea nevoie de politici integrate privind gestionarea durabilă a resurselor de apă, inclusiv stimulente pentru practici agricole mai puțin consumatoare de apă și investiții în infrastructură de stocare și management. De asemenea, reducerea disponibilității apei afectează direct capacitatea de producție agricolă, ceea ce poate avea efecte asupra securității alimentare locale și a exporturilor de produse agricole, în contextul competiției globale.

Raportul ONU arată că lumea nu se află doar într-o criză de apă, ci într-o stare persistentă de „faliment al apei”, unde resursele nu mai pot fi restabilite la nivelurile precedente și cer o reformă profundă a modului în care gestionăm apa la nivel global și local. Pentru România, aceasta înseamnă o atenție sporită asupra agriculturii durabile, eficiente din punct de vedere al apei și politici publice care să sprijine fermierii în adaptarea la această nouă realitate.